Nu obișnuise niciodată să pună vreun semn distinctiv, separator între zi și noapte. Contrar aceluia care, prevăzător-înțelept, își face vara sanie și iarna..., neexcluzând eventualitatea, chiar iminența, mai-puțin-binelui. Trecea relativ lejer. Omul era o făptură destul de simpatică în peregrinările lui succesive diurn-nocturne / nocturn-diurne, atât de firești, atât de necesare. Așa pomenise! Se comporta ca atare. Iată floarea care se închide când se face seară, iată puțin mai încolo o regină-a-nopții! Și, dacă-i noapte, și dacă-i vară, atunci neapărat roșul pepenelui va împânzi împrejurimile din ceruri cu prospețimea-i de zăpadă. Conștienți, aproape lucizi, vor prelungi lumina în supremația de fațadă a beznei. Își vor da mâna!

Și dacă, în plină zi fiind, s-ar fi trezit în burta nopții? Nimic mai simplu! Instinctul acela elementar ar fi pus-o în gardă. Că se trece la ora oficială de iarnă [nu, deocamdată nu se renunțase la astfel de apucături, adevărate habitudini ritualice!], că oamenii trebuie să se grăbească un pic. Vor purta pardesie lungi, date cu licurici, își vor completa sentimentele cu copac în dreptul inimii, vor merge pe urmele visului crizantemei până când luminița gălbuie a gutuilor din fereastră le va da de știre: Ați ajuns Acasă! ... și totul va fi cum nu se poate mai bine! Care va să zică, în timp util și-ar fi strâns acareturile zilei, cuminte făcând loc celeilalte. La fel de ascultători s-ar fi încredințat trecerii către dimineață. Și toate cuvintele s-ar fi împăcat cu referenții, ambiguitatea declarându-se, fără doar și poate, satisfăcută de locul ce salutar îi fusese menit în măruntaiele poeticului.

Și, totuși, nimic mai înfiorător decât gândul succedării nediferențiate între lumină și opusul ei. Atunci când nu mai poți fragmenta timpul [chiar tu, cândva, marea naivă, redutabila aspirantă la eternitate!] și haosul / nongeneza își face de cap: oriunde te-ai așeza, înțelegi că nu te mai poți recompune. Că sunt doar iluzii: „mâna mea”, „arțarul meu”, „ora mea”, „sensul meu”, „pofta mea de viață”... Pentru că oamenii sunt mici, mici de tot. Și au nevoie cronică [acutizată!] de un timp pe măsură! Monocelulari și fricoși, nici nu s-au deșteptat bine că s-au și pus pe brevetat! Aparate de înregistrat! Timpul! Minuscul! Uite, de-aici până aici [și cuprinzi o porțiune nici măcar bănuită de Cosmos!] o să fiu salahor de bună voie al lui albastru-cu-galben. Mai apoi, un fel de verde îmi va da dreptul la prima vară! Secundarul va bate ora exactă. Și, chiar dacă minutul tău vișiniu va avea compoziția unui sânge, vei trece cu fruntea senină, cu gândurile toate: de-aci-pân-acolo [și-i faci din nou în ciudă Cosmosului... că nu te vede!] voi fi martorul ciutelor cu tristețe-prelungă-făcătoare-de-viață!